Monografia Bărcut

 

Bărcut, satul izvoarelor

     Puţini ştiu că în apropiere de Făgăraş există satul Bărcut, un loc de poveste, cu peisaje de vis: dealuri înverzite şi izvoare ce şi-au croit drum printre ele. Cel mai însemnat este izvorul din care se formează pârâul Hârtibaciu, iar cel legendar, Izvorul Mielului, este cel după descoperirea căruia s-a înfiinţat satul Bărcut.
     Pentru a ajunge aici cu maşina trebuie să străbaţi un drum sinuos, cu multe curbe, dealuri şi gropi. Însă dacă nu te grăbeşti, sigur o să te consideri cel mai norocos om de pe pământ. Înainte de a ajunge în sat treci pe lângă turmele de oi cocoţate pe mai toate dealurile din jur, care îţi amintesc de balada Mioriţa şi de faptul că încă mai există peisaje pur româneşti, neatinse de industrie sau poluare. Dacă mergi mai departe şi ajungi în pădurea de dinaintea satului, pentru că drumul nu e foarte circulat, e puţin probabil să nu te întâlneşti, mai ales pe-nserat sau dimineaţa devreme, cu câteva căprioare, cu iepuri maronii, sau chiar cu vulpi şirete. Nu mai vorbesc de culoarea pădurii toamna…
     Pe vremuri, pe când saşii mai erau încă aici, strada largă era întotdeauna curată şi fiecare gospodină se îngrijea să aibă cele mai frumoase flori pe peluza din faţa casei. Din păcate, din fala de altă dată, au mai rămas doar ruinele şi câţiva bătrâni trişti… Locuiesc într-un sat cu puţine legături cu exteriorul, din care toţi tinerii au plecat şi nu s-au mai întors, la fel ca saşii… În 1990 au plecat în Germania vreo 400 de suflete, lăsând în urmă, fără să se uite înapoi, case mari şi frumoase, care s-au dărâmat una câte una…
     A mai rămas biserica săsească, sfidând trecerea timpului, semeaţă, parcă neatinsă şi câteva zeci de case locuite de cei puţini care au rămas…

Scurt istoric
 

     Cu toate că atestarea documentară se face abia în anul 1206, există dovezi că Bărcutul a fost locuit încă de pe vremea dacilor. În anul 1950 un localnic, Ironim Muncu, a găsit cu ocazia desfundării unei fântâni vechi o monedă dacică.
     În anul 1488 s-a făcut la Bărcut cel mai vechi recensământ, în care sunt menţionate 50 de gospodării locuite, două nelocuite, o şcoală, o moară şi trei preoţi.
     În anul 1493, Magistrul Sibiului, din fondul său, acordă comunei importante ajutoare băneşti, bombarde şi praf de puşcă pentru completarea redutei. Urmare a deselor năvăliri turceşti şi a deselor epidemii de ciumă, în anul 1687 populaţia scade considerabil.
     Din motive de apărare, în anul 1759, Bărcutul capătă o garnizoană austriacă, un escadron de cavalerie, soldaţii fiind cartiruiţi pe la oameni, iar obştea să asigure căpitanului o locuinţă de trei camere, bucătărie şi cămară. Nemulţumirile cauzate de purtarea soldaţilor au fost multe.
     n anul 1772 satul Bărcut arde în cea mai mare parte. În acelaşi an arde şi şcoala, care a fost refăcută mai târziu.
     În anul 1810 alt incendiu distruge o bună parte din comună, oamenii confruntându-se cu greutăţi deosebite din lipsă de hrană şi adăpost. O colectă publică vine în ajutorul sinistraţilor.
     În 1848 (conform documentelor din colecţia Muzeului Brukenthal) au fost împuşcaţi doi ţărani din Bărcut în Racoşul de Sus, deoarece aprovizionau gardiştii români participanţi la revoluţie.
     Într-un recensământ din anul 1857 este menţionat faptul că aici trăiau 1.054 de suflete, din care 644 saşi, 298 români şi 112 alte naţii.
     În urma comasării din 1904, sătenii au fost foarte nemulţumiţi. Atunci românii au fost nedreptăţiţi, pentru că le-au fost atribuite pământuri îndepărtate de sat şi de calitate mai slabă.
     La reforma din 1920, când au fost împroprietăriţi luptătorii din Primul Război Mondial, pământul a fost împărţit din proprietatea cetăţeanului Merzer Ioan, 112 jugăre. O medalie, emisă de Ministerul Domeniilor, care aminteşte de această reformă se găsea, pe vremuri, în colecţia Şcolii din Bărcut.
     În anul 1945 a avut loc Reforma agrară, în urma căreia au fost expropriate 111 familii şi au fost împroprietărite 165 de familii. Împroprietăriţii au primit fiecare câte 8 jugăre de pământ (cei care nu aveau deloc), iar celor care aveau puţin au primit în completare până la 8 jugăre.
     În 1950 s-a încheiat acţiunea de cooperativizare a agriculturii.
     În anul 1951, Bărcutul a fost electrificat, iar în anul 1962 au fost recondiţionate drumurile principale comunale.

Satul cu mai multe nume
 

     Numele comunei Bărcut este menţionat pentru prima dată în anul 1206, într-o scrisoare a regelui Andrei al II-lea, care dăruieşte lui Johann Waldorf (comandant de fort), Willa Barankuth. Documentul se găseşte la Muzeul Brukenthal din Sibiu, în lucrarea „Urkundernbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen“.
     De-a lungul anilor, satul a purtat mai multe nume, în mai multe limbi. Báránykút era denumirea maghiară, tradusă „Fântâna mielului“. Bekokten şi Brigittenau sunt denumirile germane ale localităţii. Unii localnici spun că denumirea săsească Bekokten însemna „cozonac copt“.
    Brigittenau, denumire folosită chiar şi la mijlocul secolului al XIX-lea, după cum dovedeşte inscripţia din interiorul bisericii săseşti, ar fi denumirea localităţii din Germania din care au venit, în secolul XII, coloniştii saşi de aici.

Fântâna mielului
 

     Există o legendă legată de numele Bărcutului, cunoscută şi în ziua de astăzi mai ales de localnici:
„Într-o zi de vară fierbinte, la marginea dealului cu brazi, păştea o turmă de oi. Atât păstorul cât şi oile cu mieluşei erau însetaţi. Păstorul căuta un firicel de apă pentru a-şi adăpa oiţele, dar din cauza secetei orice urmă de apă dispăruse. Atunci păstorul, fiind un bun creştin, s-a rugat Maicii Domnului să-l îndrume către un izvor, unde să-şi adape turma. Maica Precestă a căutat cu multă dragoste către turma de oi şi ca prin minune un mieluşel de nici un an, în joaca lui veselă, a lovit pământul cu piciorul şi din acel loc au curs firişoare de apă şi s-a alcătuit un izvor. Fiind vară secetoasă, oamenii au săpat o fântână care nu a secat nicicând, chiar pe cea mai mare secetă. Bătrânii ştiu din moşi-strămoşi că izvorul aducea cu sine crenguţe de brad şi avea o mireasmă îmbătătoare de răşină şi că era binecuvântat de Dumnezeu"
     După această întâmplare comuna a primit numele de „Barannykut“ (fântâna mielului: Barany - miel, kut - fântână).”
     Fântâna mielului a existat până acum câţiva ani, în curtea unui localnic. Însă de când acesta s-a mutat iar un altul a cumpărat casa, noul proprietar a hotărât să astupe izvorul cu pământ, pentru că în curte avea nu mai puţin de patru fântâni…

Biserica ortodoxă
 

     Biserica ortodoxă din Bărcut poartă hramul „Sfântul Nicolae“. În acest moment este păstorită de preotul Constantin Taflan, care este paroh şi în satul vecin, Seliştat. Părintele Taflan a venit de curând în parohie, însă are planuri măreţe: el îşi doreşte să picteze biserica, însă deocamdată nu există fonduri suficiente în acest sens.
Locaşul de cult din Bărcut a fost construit în anul 1845, chiar în perioada când biserica săsească era reconstruită din temelie.
În anul 2004, biserica a fost resfinţită de PS. Visarion Răşinăreanu, epicopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiu.

Biserica săsească
 

     Biserica evanghelică din satul Bărcut a fost construită, se pare, în secolele XII – XIII. Iniţial a fost ridicat doar turnul, împreună cu un zid de apărare, iar mai târziu a fost construită şi biserica. Nenea Martin Konnerth, epitropul bisericii săseşti, ne-a povestit că turnul a fost construit cu bulgări de var nestins, care erau aşezaţi peste pietre, iar apoi era turnată apă. Astfel, construcţia este atât de trainică şi nu s-a deteriorat până azi. Zidurile de la baza turnului au o grosime de 3,20 metri. Turnul are o înălţime de aproape 37 de metri. Biserica actuală a fost ridicată în anii 1845-1846, de maestrul zidar Johann Frank, din Merghindeal, după ce biserica veche, mai înaltă decât aceasta a fost dărâmată. Materialul rezultat din demolare a fost refolosit.
     În aceeaşi perioadă a fost dărâmată şi partea de est a zidului, pentru că biserica cea nouă este mai lungă în această parte decât era cea care a fost demolată. Zidul care a rămas are înălţimea de aproximativ trei metri.
     Există dovezi că în partea sudică a locaşului de cult a mai existat o clădire, probabil cea în care erau păstrate cerealele saşilor, clădire care însă a fost dărâmată. Drept dovadă în acest sens stă zidul de lângă poarta de intrare dinspre căminul cultural, care are o boltă, semn că aici a fost odată o uşă.
     Turnul bisericii a fost folosit de saşii din Bărcut pentru depozitarea slăninii până în anii 1992 – 1993, când nu au mai fost saşi în sat.
     În interiorul bisericii este o fântână, acum acoperită cu podea, din care beau apă localnicii în timpul asediilor. Fântâna există şi azi.
     În urmă cu aproximativ 20 de ani, biserica şi casa parohială au fost din nou renovate, însă doar la exterior
     Orga din interiorul bisericii este relativ nouă şi datează din secolele XVIII – XIX. A fost construită de meşterul Samuel Binder din Sighişoara. Vechea orgă a fost donată bisericii evanghelice din Seliştat, iar din aceasta, împreună cu vechea orgă de acolo a fost construită una mai mare. Chiar dacă este performantă, iar din 1982-1983 are un motor electric, din anul 1991 nu a mai cântat nimeni la ea.
     Acum, cei 17 saşi care mai sunt în sat se mai strâng la slujbă în sala de conferinţe a casei parohiale, pentru că biserica este prea mare.

Hoţi în Casa Domnului
 

     Altarul, în stil baroc, a fost lucrat de Johann Folbart din Sighişoara, în anul 1767, iar amvonul a fost ridicat în 1792, de acelaşi artist, tot în stil baroc.
     Din păcate, în urmă cu câţiva ani, hoţii au pătruns în biserică după ce au spart una dintre uşi cu toporul. Aceştia au furat statueta din lemn de deasupra amvonului, „Pruncul Isus cu mielul în braţe“. Aceasta nu a fost găsită niciodată deşi avea aproximativ 1,5 metri înălţime. Tot atunci, hoţii au încercat să fure şi statuia lui Isus de pe crucea din centrul altarului, însă aceasta era prinsă într-o verigă chiar în centru, iar hoţii nu au reuşit s-o desprindă fără să o rupă. Acum statueta se află la Biserica evanghelică din Făgăraş.

Şcoala
 

     În Bărcut au existat, de-a lungul timpului, mai multe clădiri destinate învăţământului, iar mult timp au funcţionat chiar două şcoli în paralel: una în limba germană şi alta în limba română.
     Copiii români au învăţat iniţial în actualul cămin cultural românesc, într-o clădire destul de mică şi neîncăpătoare. În anul 1938 însă, primarul de pe atunci a vândut o bună parte din pădurea satului şi a cumpărat fostul han, situat în apropierea şcolii germane. Acolo a amenajat şcoala românească, în care au învăţat copiii bărcuţenilor până prin anii 60. Atunci şcoala din han s-a transformat în bibliotecă sătească.
     Aşadar, după instaurarea regimului comunist, românii au învăţat împreună cu saşii în şcoala germană. Acum fostul han nu mai există, pentru că zidurile s-au dărâmat, roase de vreme.
     Clădirea şcolii germane exisă şi astăzi şi a servit ca şcoală românească în ultimele decenii. De câţiva ani însă, de când a fost construită o şcoală nouă, a fost lăsată în paragină, iar persoane răuvoitoare au pătruns înăuntru cu forţa şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale. Nu mai există geamuri şi uşi, ba chiar, în interior, sunt urme că cineva a locuit aici o vreme pentru că a construit o sobă din cărămidă, la care a făcut foc cu lemne smulse din parchetul claselor. Clădirea, foarte mare, cu multe săli de clasă, aparţine Bisericii Evanghelice.
      În anul 1967 la Şcoala generală de 8 ani învăţau 170 elevi în 10 săli de clasă.
     Acum însă, la şcoala din Bărcut abia dacă sunt câţiva elevi într-o clasă, şi asta chiar dacă aici fac naveta în fiecare zi şi elevii de gimnaziu din Seliştat.
     În anul 2003 Ministerul Învăţământului împreună cu Primăria locală au dat în folosinţă noul local al şcolii din satul Bărcut.

„Noi, cei din linia întâi“
 

      Satul Bărcut este consemnat de Camil Petrescu în romanul său „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, deoarece aici au avut loc lupte aprige, la care a participat însuşi scriitorul, împreună cu unitatea sa.
     În urma acestor lupte, sătenii povestesc că în anii 1984-1985 aici s-au filmat mai multe scene din filmul „Noi, cei din linia întâi“, regizat de Sergiu Nicolaescu. Atunci au venit în apropierea satului actori mari ai vremii ca Mircea Albulescu, Ion Besoiu sau Emil Hossu, alături de celebrul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu. Însă localnicii nu-şi amintesc să-i fi văzut plimbându-se pe străzile din faţa caselor lor.
     Bărcuţenii şi-au cinstit întotdeauna eroii. Pe dealul Dorobeş existau până nu demult şapte morminte ale unor soldaţi căzuţi în Primul Război Mondial şi care au fost îngropaţi într-o groapă comună. Acolo mergeau copiii de la şcoală în fiecare an, de Ispas, şi duceau cu ei coroniţe de flori. Din păcate, răutatea comuniştilor le-au distrus. Aceştia au arat locul respectiv cu tractoarele IAS-ului, fără să ţină cont că acolo era un petic de istorie.
     Totuşi, în Tânărog, la ieşirea din sat înspre satul vecin, Retiş, există încă o cruce a unui alt erou căzut în Primul Război Mondial. Acolo încă mai merg sătenii în fiecare an, împreună cu preotul lor şi oficiază un parastas de Ziua Eroilor.
     O placă de marmură, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, se află la loc de cinste în Biserica Evanghelică. Aici sunt trecuţi 31 de saşi din Bărcut care au pierit în război între anii 1914-1918.
     Românii Bărcuţeni, căzuţi de-a lungul timpului în războaie, nu au încă un monument al lor. Aceştia sunt însă tot timpul pomeniţi în biserică, iar preotul împreună cu oamenii de la biserică intenţionează să monteze o plăcuţă cu numele acestora pe troiţa din faţa bisericii.
     Nenea Ghoerghe Mihai, un localnic în vârstă care chiar a luptat în cel de-al doilea război mondial, ne-a povestit că încă se mai păstrează, pe dealul Tenelui, de lângă Bărcut, tranşeele din care au luptat românii şi nemţii.

Lacul neamţului
 

     Pe lângă legenda fântânii mielului, localnicii mai povestesc una: este vorba despre „Lacul neamţului“, situat şi azi în vârful unui deal de la marginea satului. Aici se spune că demult, o femeie topea cânepă. În timp ce aceasta se afla pe malul lacului a venit un neamţ călare şi a vrut s-o batjocorească. Aceasta însă, cunoscând locul, a intrat în apă, forţându-l pe neamţ să intre după ea. Dar apa era adâncă, aşa că bărbatul s-a înecat, împreună cu calul său. De aici şi denumirea de „Lacul Neamţului“.

Bogăţii naturale
 

     Alături de numeroasele păşuni şi terenuri agricole din jurul satului, răspândite pe dealurile din zonă, pădurile reprezintă o altă bogăţie a satului Bărcut. În anul 1967 suprafaţa acestora era de 634 de hectare, din care 50% de stejar, 30% de fag, 20% de carpen şi esenţe moi (plop, sălcii de pădure etc.).
La ieşirea din Bărcut înspre satul Retiş există zăcăminte de gaze naturale şi o sondă pentru exploatare care ar putea asigura nevoile locale. Deşi introducerea reţelelor de gaz metan în gospodării ar fi destul de uşoară, din păcate, posibilităţile materiale precare ale sătenilor au făcut ca acest lucru să nu fie posibil până acum

Drumuri proaste
 

     Drumurile din jurul Bărcutului sunt foarte proaste, iar din această cauză, potenţialul turistic extraordinar al zonei a rămas neexploatat. De asemenea, drumul judeţean care leagă Făgăraşul de Sighişoara, pentru că este plin de gropi, nu este folosit de şoferi, aceştia preferând să conducă în plus peste 100 de kilometri pe rute ocolitoare.
     De la Făgăraş până la Bărcut sunt 25 de kilometri. De aici, până în oraşul Agnita sunt 35 de kilometri şi până la Sighişoara, 36 de kilometri. Drumul spre Agnita şi Sighişoara este în stare proastă însă numai pentru câţiva kilometri, până în primul sat, Retiş. Paradoxal, chiar dacă este drum judeţean, şoseaua dintre Bărcut şi Retiş, fiind situată între două judeţe, a rămas de-a lungul timpului neasfaltată, chiar dacă restul drumului a fost asfaltat în urmă cu mulţi ani. Drumul spre Făgăraş este de asemenea în stare extrem de proastă şi nu a mai fost reparat de mulţi ani. Printr-un drum comunal, satul Bărcut se leagă de Seliştat. Drumul este neasfaltat şi de asemenea în stare proastă.

Saşii din Bărcut
 

     În satul Bărcut mai există astăzi doar 17 persoane de origine germană. De-a lungul ultimilor 50 de ani saşii au suportat vicisitudinile istoriei cu stoicism, cu multă răbdare şi îndârjirea caracteristică. În anul 1945, mulţi dintre ei au fost deportaţi în Ucraina şi chiar în Siberia, după ce au fost acuzaţi că ar fi colaborat cu naziştii; cei rămaşi, au fost în anul 1947 expropriaţi, iar terenurile lor întinse au fost împărţite tuturor celor care nu aveau, pentru ca în anul 1950 să le fie luat tot ce aveau – terenuri şi animale – şi să fie obligaţi să intre în rândurile Cooperativei Agricole de Producţie.
     Aşa că imediat după 1990, peste 300 de saşi din Bărcut au plecat în Germania şi nu s-au mai întors (mulţi dintre ei niciodată), aşa că majoritatea caselor au fost părăsite, iar multe dintre ele s-au şi dărâmat.
     În ultima vreme, chiar înainte de a pleca, aceştia erau numeroşi şi aveau o comunitate închegată şi înfloritoare. Erau împărţiţi în cinci vecinătăţi, fiecare situată în câte o parte a satului. Fiecare vecinătate avea câte un conducător, numit „tată de vecinătate“, care împărţea slănina tuturor, păstrată în turnul bisericii evanghelice.
Tot taţii de vecinătate erau cei care organizau „Balul însuraţilor“ – în fiecare an, o vecinătate era organizatoare. Tatăl de vecinătate făcea toamna vinul necesar petrecerii, iar femeile din vecinătatea respectivă se îngrijeau ca toţi participanţii să aibă mâncare pe masă, după miezul nopţii. Organizatorii stăteau întotdeauna la masa din faţă. Obiceiul românilor din Bărcut, care organizau şi ei un alt bal al însuraţilor era puţin diferit.

Sasul binefăcător
 

     Saşii care mai locuiesc acum în Bărcut şi care au mai rămas aici chiar dacă toate rudele şi chiar copiii le-au plecat în Germania după 1990 îşi amintesc cu drag de Georg Henning, un sas care a făcut foarte multe pentru consătenii săi. Acesta a rămas în Germania încă de pe vremea când, soldat fiind, lupta în cel de-al Doilea Război Mondial. Însă nu şi-a uitat niciodată prietenii din copilărie şi satul natal, aşa că i-a ajutat foarte mult financiar.
     În anul 1982 a trimis din Germania motorul electric pentru orgă. Iar în anul în care a împlinit 85 de ani a deschis un cont pe numele Bisericii Evanghelice Bărcut în care a depus 85.000 de mărci germane. Cu o parte din aceşti bani au fost renovate biserica şi casa parohială.
     Se pare că acest sas a avut un destin fericit încă de la naştere, pentru că în curtea casei părinteşti se afla însuşi „Fântâna mielului“ din legendă.

Balul Însuraţilor
 

     Fiii satului Bărcut se întâlnesc în fiecare an, în prima sâmbătă din luna februarie, în căminul cultural românesc, situat în partea satului numită „După lac“, unde organizează „Balul însuraţilor“. Peste 30 de perechi, majoritatea îmbrăcate în costume populare, petrec de la opt seara şi până în zori. Obiceiul reprezintă în satul Bărcut ultimul bal din cadrul sărbătorilor de iarnă, la care sunt primite doar cuplurile căsătorite. Toţi dansează şi se distrează. La miezul nopţii, fiecare familie aşează pe mese mâncarea şi băutura aduse de acasă, pentru ei şi pentru invitaţii lor. Atunci gospodinele îşi etalează mâncărurile şi mai ales prăjiturile, iar bărbaţii renumitul rachiu de Bărcut.
     Înainte, bătrânii satului povestesc că obiceiul era puţin altfel. Atunci mesele erau introduse în sală abia după miezul nopţii, nu ca acum, de la începutul petrecerii. Doar atunci, după ce dansau bine, aveau voie să mănânce bunătăţile aduse în coş, de acasă. Acum toţi invitaţii sunt întâmpinaţi de organizatori cu platouri pline cu bunătăţi şi ţuică, încă de la început.

Lolele saşilor
 

      Unul dintre obiceiurile populare săseşti care se păstrau şi la Bărcut poartă numele de „Lole“. Acesta era organizat în ultima duminică, înainte de a începe postul Paştelui şi avea are ca scop alungarea duhurilor rele.
      Tinerii se adunau în casa unuia dintre ei, unde pregăteau costumele, alcătuite din pantalon şi haină acoperite cu rânduri de panglici scurte, dar şi măştile. După ce fiecare membru al grupului a fost îmbrăcat şi mascat mergeau întâi la casa preotului şi-l colindau. Trei dintre cei mai tineri purtau două coşuri şi o oală, unde adunau ouă, carne şi untură de la casele fetelor. Seara, din aceste bucate, se pregătea o masă festivă unde feciorii invitau fetele. Erau de asemenea invitaţi prietenii români ai tinerilor saşi. Masa era pregătită de femeile mai în vârstă şi avea loc la ora 12.00 noaptea. A doua zi începea postul Paştelui. Măştile erau meşteşugit alcătuite din sârmă şi bucăţi de pânză, alcătuite cu înfăţişări omeneşti hilare, apoi colorate în culori stridente.

Înălţarea cununii de Sf. Petru
 

     Un alt obicei săsesc era acela al Înălţării cununii, obicei care avea loc întotdeauna în ziua de Sf. Petru. Din crengi înfrunzite, flori şi panglici colorate se împletea o cunună în formă de inimă care era înălţată pe un stâlp înalt din curtea bisericii săseşti. Feciorul care reuşea să se urce pe acest stâlp foarte înalt şi aproape lucios şi să pună Cununa Mare în vârf, trebuia să ţină de acolo o predică. Tinerii care reuşeau apoi să urce pe stâlp până la cunună primeau o vadră de vin şi o farfurie plină cu gogoşi. Fetele împleteau cununiţe le aşezau în grupuri de câte opt la stâlpul ce purta în vârf Cununa cea Mare.

Armindenii
 

     Un obicei popular, românesc de data aceasta, era cel al Armindenilor. În Sâmbăta de dinaintea Rusaliilor (Sfânta Treime) feciorii mergeau în pădure şi aduceau pomişori tineri de mesteacăn. Seara pe întuneric, şi pe ascuns, îi plantau în faţa caselor în care locuiau fete nemăritate. A doua zi, după slujba de la biserică, băieţii mergeau în vizită la casele fetelor, unde primeau prăjituri şi rachiu - sau „beau armindenii“, dansau şi spuneau poveşti.

Costumul popular românesc
 

     Portul popular românesc, purtat de-a lungul secolelor în satul Bărcut este specific zonei Ţara Făgăraşului, cu influenţe importante de pe Ţara Oltului. El este, sau mai bine zis era, confecţionat în gospodărie de către femei. Piesele de blană erau confecţionate de cojocarii ţărani. Costumul era realizat atât din materiale confecţionate acasă (postav ţesut din lână, în război), cât şi din materiale cumpărate din comerţ, cum ar fi barşonul (catifeaua).
     Specific la portul popular pentru bărbaţi este cămaşa albă cu pui, despicată la gât cu guler bentiţă îngust închis în faţă, cusut cu puişori de jur-împrejur. De asemenea, cheptarul este confecţionat din blană de miel alb şi are brodat numele purtătorului pe buzunarele din partea de jos.
     Portul popular românesc al femeilor are specific ia cu şinoare, din pânză de casă, încreţită la gât cu o bentiţă îngustă cusută cu pui, încheiată pe partea stângă. Pe mâneci câte 3 şinoare lungi cusute cu arnici negru, pe lângă ele 4 şiruri mici cusute cu pui de arnici negru cu mici puncte colorate (roşu, galben). Mânecile sunt prinse cu fodori şi au volan tivit cu danteluţă îngustă, lucrată manual din arnici negru. La piept sunt cusute şiruri scurte, până în talie, la fel ca pe mânecă.
 

 

Costumul popular german 

     Bărbaţii purtau cămaşă albă cusută, cu plastron negru şi galben, cu cravată neagră cusută la vârf cu flori multicolore; pantalon negru, cizme negre lungi; vestă neagră groasă; haină scurtă neagră, la biserică haina era lungă cu panglică albastră prinsă în partea stângă, la piept. Pe cap, purtau pălărie neagră, cu borul la. Mirele purta vrâstă, albă cu flori. Iarna se purta căciulă, iar în zi de lucru, şapcă. Bărbaţii în vârstă purtau brâu.
     Fetele purtau cămaşă largă, încreţită, cu mâneca largă, prinsă în bentiţă, cusută cu flori. Rochia (fusta) era largă, albă, cu şort alb, cusut la poale şi la colţuri cu flori colorate.
     Peste cămaşă purtau o vestă de catifea neagră, cusută cu flori colorate pe piept, încheiată într-o parte şi pe umăr.
     Pe cap, numai duminica, la biserică, fetele purtau un fel de căiţă, denumită „Cop cu ace“. Acesta este confecţionat din catifea neagră, cu mărgeluţe şi patru panglici atârnate pe spate, două din catifea neagră , lungi şi două din dantelă sau saten cusut cu flori viu colorate. Panglicile scurte se poartă în faţă iar cele lungi pe spate. În zilele obişnuite, fetele poartă pe cap o bentiţă de catifea neagră, cusută cu flori viu colorate, legată peste frunte şi cu capetele lungi atârnând pe spate.
     Femeile purtau cop negru, cu 2 panglici negre şi împodobit cu dantelă neagră. La spate, aveau un trandafir negru, tot din panglică.


(Maria BĂRĂGAN)

 

  

 

 
Statistici site
Membri : 1
Conţinut : 61
Număr afişări conţinut : 114024
Cauta
Vizitatori acum
Avem 5 vizitatori online
Logare utilizator